Albul osului, 1947

(fragment)

D E C R E T

LA TOŢI MORŢII DE FAŢĂ ŞI DIN VIITOR,
SĂNĂTATE !

ARTICOLUL PRIM.
Nici o asemănare nu e posibilă şi nici imaginabilă între starea de spirit (sfârşit, cataclism) a anului una mie şi aceea a anului două mii. Pârghia iluziei ni se pare a fi tenacea şi interesata indiferenţă neagră a putredului braţ secular.

II.
Pentru a limpezi, a discerne, (a se garanta contra) năprasnicele rafale ideologice care mătură creierele la ora actuală, unicul panaceu valabil pare a fi simţul inutilului a cărui prezenţă impregnează spiritul acestui Decret.

III.
Orice bilanţ al coşmarurilor care ar începe de la 1 august 1915 (data naşterii Noastre), ca şi de mai înainte, evidenţiază culorile sumbre ale timpului. Se distinge încă teribila forţă de atracţie pe care o exercită asupra noastră valorile ruinante.
Nici un acord nu este obligator.

IV.
Remarcăm furioşi legătura din ce în ce mai indisolubilă dintre iubirea-pasiune şi moarte, exasperantele mituri care le sudează.
Dorim să înviem fără a muri în prealabil.

V.
Ceea ce uneşte capetele în flăcări, din ce în ce mai rare pe întinsul planetei, pare a fi sensul de ZADARNIC al aventurii Noastre. Disponibilitate, rigoare, bună-credinţă s-au topit în acest sens.
Contrar obiceiului Nostru, nu roşim în faţa ruinelor transfigurate ale acestor cuvinte.

VI.
Rigidul se convulsionează, violenţa face loc pasiunii. Gheara curiozităţii Ne-ar împinge să vedem ce canal infect o va conduce spre gigantica apă a morţii dacă nu ne-ar îngrozi ideea că măcar scuipatul nostru ar putea să ne supravieţuiască.

VII.
Mostruoasa gură care a uitat să urle merită o corecţie.

VIII.
Asemeni plictisitoarei feţe pe care de ani de zile ne-o arată oglinzile, asemeni scheletului Nostru care s-a încăpăţânat să nu se mai lungească şi nici să scadă, asemeni părului Nostru negru şi unghiilor care ţin să crească numai dinăuntru în afară, cu fiecare gest strâns legaţi de fermentaţia surdă a vulcanului, tripla lui coloană de fum sfârtecând măruntaiele pământului, asemeni legături dintre fazele lunii şi urletul şacalilor, asemeni panicii care cutremură şira spinării celor ce ne atribuie cutare sau cutare filiaţiune în afara rigorii noastre zadarnice şi pasionale, în afara plictiselii mortale şi incurabile care ne populează oasele până la cea mai infimă fracţiune, răul de a trăi, tulburătoarea întrebare a lui Eckhart şi-a găsit răspunsul pe care-l aşteaptă de cinci secole: Noi suntem cel just.