Ion Pop

Gellu Naum. Poezia contra literaturii

Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001

Cine l-a citit pe Gellu Naum ştie că – la fel cu toţi nesupuşii faţă de tradiţie şi academii – n-a prea avut cuvinte de laudă pentru critici şi pentru studiile lor aplicate, universitare, academice etc. Cutare carte, fie ea şi rafinat-estetizantă, îi miroase unui personaj al său a tămâie (într-o proză intitulată, nu fără ironie, Poetizaţi, poetizaţi…, din 1945), altele emană aburul pestilenţial al cadavrelor în descompunere, plăcut doar nărilor de hiene. Dar acelaşi poet ştie, la rândul său, că aşezarea pe un raft de bibliotecă e inevitabilă, de îndată ce ai consimţit să înşiri, fie şi în virtutea automatei dictări a subiectului din adâncuri, cuvinte pe hârtie. Dacă nu intră, până la urmă, ei înşişi în Academie (cazurile nu sunt tocmai rare), poeţii cei mai nonconformişti sunt luaţi, mai devreme sau mai târziu, în grijă de slujitorii, mai mult sau mai puţin fideli, ai acesteia… Şi poate că nu chiar toţi vor fi răspândind peste paginile explozive aşezate "sub orga prismei" lor mai clar văzătoare praful rămas în ei de pe incunabule sau de pe veştede colecţii ale tipăriturilor de odinioară.

Lectura critică a operei lui Gellu Naum e descurajantă pentru mulţi tocmai fiindcă aceasta iese "din cuviinţa şi din pravilele" tradiţionalei creaţii poetice. Expresie a unei stări de spirit prin excelenţă deschise – poetul o numeşte, cu un exemplu ilustru în faţă, "aşteptare activă" – care face din autorul ei un fel de roză a vânturilor (André Breton, căci despre el este vorba, se situa cândva "în vântul eventualului"), ea se refuză, practic, strictelor sistematizări. Ceea ce s-ar putea numi, la alţi poeţi, "obsesie modelatoare" devine aici ceva foarte lax şi nesigur, recurenţele "tematice" sunt doar până la un punct concludente şi, în orice caz, infinit modulate într-un discurs în care mişcarea aleatorie a imaginaţiei (care e şi o imaginaţie a cuvintelor) construieşte şi destructurează alternativ centrele de sens. Pe deasupra, poetul însuşi îşi supraveghează şi calculează adesea "devierile", îşi relativizează perspectivele, le parazitează voluntar cu aluviuni "impure", schimbă albia versului prin devieri/divagaţii mimat neglijente, – pentru a sugera în fond că poezia e pretutindeni şi, de fapt, nicăieri în stare pură, că e perpetuu asociată faptului trăit, supusă hazardului, fericitei întâmplări revelatoare. S-a şi afirmat că fiecare text al poetului ar cere o lectură individualizată, într-atât e de mare insubordonarea faţă de structuri şi tipare stabile.