EFTIHIA


Abia pornind de la sfârşit se poate înţelege
mecanica nostalgică a întâmplărilor furia straturilor care ne premerg sau ne urmează


atunci acel numit „acolo” poartă pe trup scoarţa copacului
duce cu el
balanţa arogantă în care dorm membrele lui izolate statuia Câinelui un calcul nebulos care se naşte şi persistă în spaima ierbii şi în tăcerea verde a ţinutului
şi toate mamele se pot trezi în fiecare cu alt geamăt


aşa pieriră mulţi şi iată noi ne-am reîntors
a fost o despărţire fără despărţiri o neodihnă în magnetul ceţii în tenebre şi în răspunsul lor
am fost doar frunze negre rostogolite în afară şi fluturând la adierea vântului
am fost ceva ca nişte picioruşe de copil uitat şi părăsit în somn
îndrăgostiţi de foşnetul frunzişului de sub pământ mărturisind o întrebare disperată
cu pietatea indecenţa şi plenitudinea candorii noastre agresive


iar dincolo la milioane de ani-întuneric în orgolioasele găuri negre ale mentalului uman
există sâmburi vii şi morţi furnici şi nove justificative arbori sequoia în flăcări somnopiteci omizi şi pietre aur granit aramă canguri fluturi cuţite ploi privighetori specia scaun gheata şi norii
electronica înghiţind logica intuiţiilor
şi fiecare dintre acestea îşi are poeţii ei care alcătuiesc limbajul şi fac semnele uitate de specia noastră bolnavă
iar eu salut cu emoţie şi respect poetul insectelor culorile lui psihedelice pe care le privesc cu sângele în panică
ascultând semnele lui insurgente


pe mine mă aşteaptă aşadar
insecta colorată psihedelic
a cărei formă aminteşte bombardierele triunghiulare
insecta-poet care mă priveşte cu un ochi de un verde-albastru intens
încremenită pe un fruct de zmeură necopt
ea exemplarul ultim al unei faune de multă vreme dispărută
insecta-poet proaspăt sosită ca să asiste la dementa
pieire prin multiplicare tragică
şi eu sunt sigur că mă recunoaşte
încă de pe atunci


timpurile s-au încâlcit
cu stau pe o piatră albastră şi mă uit în faţa mea
în timpurile încâlcite
şi vine un timp psihedelic iar restul e numai
diafana insectă de aur albastru-verde triunghiulară
care încearcă să-mi comunice cuvintele sale


dar eu simt călcâiul înaripat al timpurilor încâlcite
simt cum alunecă frunza mea peste nesfârşite pustiuri
pe o piatră albastră stau la un mal unde m-am aşezat demult
ca orice pelerin care se pregăteşte de plecare
şi am pornit şi iată-mă îngrămădit în noaptea
din fiecare
şi este un pod pe sub care curge lavă fierbinte
de-a lungul malului măslinii au fructe amare
trec păsări acoperite cu blănuri aurii şi vulpi îmbrăcate în pene multicolore
frumoasele vulpi-vrăjitoare
şi ne lipim genunchii ni se aburesc ochii după atâtea zile tăcute împreună
în cavoul albastru al oamenilor sub pecetea obscură a nopţii
şi facem gesturi moderno-simpatice pe la toate răspântiile
sub paşii noştri se sfărâmă cochilii şi elitre


un minut mai puţin după atâtea timpuri încâlcite
priviri salvatoare cocoşi luptători pe viaţă şi pe moarte sub un cer de cobalt înţelegerea ignorată şi indestructibilă inerţia neliniştea
sânii de ceaţă caldă aburul mersului zărit o secundă prin geamul autobuzului
saltul feroce şi graţios al panterelor negre
de ce să mă uit înainte sau înapoi unde câinii vagabonzi mă salută plini de speranţe şi vin huruind avalanşe de melci şi milioane de furnici valuri-valuri pe când un copac de patru-cinci sute de ani putrezeşte spintecând cerul


dar eu spun cuvinte care cuprind în ele milioane de lucruri
citesc lucrurile din ele părul meu arde îl văd arzând în cuvinte
părul meu pluteşte şi arde ca într-o oglindă de culoarea lemnului în care mă aflu
acolo ascunsă bine se află o singurătate perpetuă un fel de ceaţă sonoră irezistibilă îmbibată de sunete scrise
eu privesc cu urechea aud cu ochii sunetele care sunt fiinţe şi lucruri şi foc şi gropi pentru var
eu cred în vederea acustică a măreţelor pantere negre
şi le dau forme colorate puternic
în afara vederii acesteia totul e negru
eu sunt aproape singur în mijlocul bizarelor forme în marea magie a singurătăţii
căreia îi adaug jocul atroce al prăbuşirii formelor liniştitoare soarele nopţii luna plutind cât mai sus
un câine legat de vânt aş zice aproape încătuşat de rafale s-a lipit de ferestrele veştede prin care privesc ascultând urletele lui de cenuşă scrise cu pulberi lunare
marile speranţe ale celor culcaţi pe stânci sau înecaţi în oceane
locuitori ai recifelor îmbrăcaţi în armuri de argint
exploratori ai cetăţii scufundate pe care o numesc nu ştiu de ce EFTIHIA
deasupra căreia plutesc balene defuncte


bate-mi în geam cu un fluture spun
apropie-ţi sânii de faţa mea sunt în agonie şi tac cu limbă de moarte
întins pe cearceafuri
deasupra văd şoaptele noastre sau orice altceva
să vină deci exploratorii arheologii săruturilor scafandrii
cei care ascultă ţipetele de spaimă ale fiecărui val cei care văd sângele murdar memoria peştilor clarobscurul violaceu al fregatelor obosite pierdute în adâncuri sub cerul sărat şi împuţit al stelelor de mare elicea somnambulă pânzele din pene de Pasărea Paradisului rozeta seducătoare a ghirlandelor de nisip


mi-au înflorit genunchii pieptenele lampa vasul din care se mănâncă
forţa mea secretă e ploaia e fierul
girafa cu gâtul întins către lună frigul din tine
degeaba te acoperi cu patru pleduri degeaba aprinzi focul
şi mai e sentimentul acela de a nu mai fi
mai e pielea zebrei uscată întinsă pe podeaua atelierului
si deodată planetele îşi încetează rotirea leii fiecăruia tresar şi se uită atenţi la stolurile de flăcări care vin din adâncul de-scris care e sunetul limpezirii


şi mai e floarea EFTIHIA un fel de garoafă care nu există încă e numai un nume
dar va fi
înainte ca lumile să se destrame şi cenuşile noastre să se scurgă în haos
după aceea după apariţia de pe acum a frumoasei flori arse numită EFTIHIA odată pentru totdeauna
eu m-am pietrificat vreau să spun că sângele meu a căpătat cu trecerea timpului o enigmatică formă de piatră
adică de piramidă sau de sarcofag sau de sfinx
oricum scrisă pe lemn cu majuscule
şi cu trecerea timpului duşmanul meu de moarte e vântul care îmi roade obrajii
şi câteodată se întâmplă să zbor sau să tac ceea ce e totuna


e o frumoasă levitaţie o nostalgică îngropare sus printre aştri în vuietul aspru al liniştii în frigul cel veşnic
şi doarme cineva acolo pe grandiosul catafalc astral
dar asta nu mai are nici o importanţă
cineva ca o piramidă ca un sarcofag sau cel mai adesea ca un sfinx doarme acolo
cearcănele lui scriu cu disperare semne convulsive hieroglife obscure
şi iată că se coboară pe scara de marmură neagră acoperită cu mătase rubinie EFTIHIA
şi se aude goana cirezilor pe sub fereastra mea


apropie-ţi sânii de faţa mea sunt în agonie îi spun
şi tac cu limbă de moarte


Precedenta Înapoi Urmatoarea

© 2003 Fundaţia Gellu Naum - Toate drepturile rezervate