Alexandru Ştefănescu

Un om liber: Gellu Naum

 

 

A apărut de curând în viaţa noastră literară un poet înzestrat cu o excepţională forţă reformatoare, un poet strălucit, care face din cuvinte edificii fluide şi proteice, adevărate fântâni arteziene ale sensului. Tocmai în momentul când credeam că, în materie de poezie, nimic nu se mai poate inventa, acest poet ne spulberă blazarea şi ne cheamă la o nouă viaţă a poeziei, impetuos, capabil să-şi asume bărbăteşte condiţia de inaugurator. Iată câteva secvenţe din textele sale: "pământul a adormit / bivol în mlaştinile universului"; "voi fi un centaur siluind arborii poemului"; "fiecare dimineaţa e o rufă roşie la orizont"; "la parăzi soldaţii duc în vârful baionetelor / capete surâzătoare de copii"; "omul cu sângele atârnându-i pe nas / ca nişte imense lampioane roşii / alerga în gol în urma celorlalţi / după mingile hipnotice care invadaseră marea"; "păsările îşi culegeau aripile cu gesturi lente / şi nu le puteau lipi"; "ai să umbli în mâini pe dinăuntrul meu / ciupindu-mi nervii ca pe nişte coarde vocale"; "femeia se freacă de arbori / pielea îi flutură ca un drapel subţire".
Acest poet, de fapt, n-a apărut "de curând", ci în urmă cu peste şaizeci de ani. Versurile citate se afla în volume publicate în 1936 (Drumeţul incendiar), 1937 (Libertatea de a dormi pe o frunte) şi 1940 (Vasco da Gama). Dacă am recurs la trucul prezentării lor ca o opera de dată recentă a fost numai din dorinţa de a-l face pe cititor - în eventualitatea că nu recunoaşte imediat stilul lui Gellu Naum - să simtă cu acuitate ce nouă este în continuare, şi azi, o iniţiativă poetica din prima jumătate a secolului douăzeci.

Aceasta este prima surpriză, mereu repetabilă, pe care ne-o rezervă Gellu Naum. A doua constă în capacitatea sa de a rămâne până în prezent, la vârsta de 83 de ani, un spirit înnoitor. El nu este un avangardist "de altădată", ci un poet aflat mereu în avangarda poeziei. În prezenţa lui Gellu Naum un tânăr de azi poate părea demodat.

Cine este de fapt Gellu Naum ? Îl vedem uneori înalt, politicos, participând fără vocaţie la câte o festivitate organizată chiar în cinstea sa, îi luam interviuri, neştiind ce să-l întrebam din cauză că am vrea să-i punem o mie de întrebări, ascultăm relatările celor ce-l vizitează la reşedinţa-refugiu de la Comana, dar tot nu reuşim să-i stabilim identitatea. Recapitulăm cele câteva date de istorie literară pe care le deţinem. S-a născut la 1 august 1915 la Bucureşti. A studiat filosofia la Bucureşti şi, în continuare, la Paris. A cunoscut suprarealismul de la sursă, făcând parte dintre emulii lui André Breton. S-a numărat printre promotorii celui de-al doilea val suprarealist din România, alături de D. Trost, Gherasim Luca, Paul Păun şi Virgil Teodorescu. A publicat numeroase cărţi de poezie şi proză (distincţia între genuri nefiind în cazul său semnificativă): Drumeţul incendiar, 1936, Libertatea de a dormi pe o frunte, 1937, Vasco da Gama, 1940, Culoarul somnului, 1944, Medium, 1945, Castelul orbilor, 1946, Athanor, 1968, Poetizaţi, poetizaţi..., 1970, Copacul-animal, 1971, Tatăl meu obosit, 1972, Partea cealaltă, 1980, Zenobia, 1985, Malul albastru, 1990 etc. A compus, pentru copii, fermecătoarele "cărţi cu Apolodor". A tradus din Diderot, Stendhal, Hugo, Jules Verne, Kafka, J. Prévert, René Char, J. Gracq, S. Beckett şi mulţi alţii. Dar cine este, totuşi, Gellu Naum ? Dacă luăm în considerare sensul prozaic al întrebării, nu vom putea niciodată să-i găsim un răspuns. Poetul s-a înfăşurat de multă vreme în propria sa poezie, ca într-o pelerină. Putem însă afla câte ceva despre existenţele lui posibile, citindu-i textele. Multe dintre ele sunt un fel de halucinaţii biografice, realizări imaginare ale unor virtualităţi secrete.

Să recitim împreuna fie şi un singur poem, sinteza ludico-onirică a unei odisei existenţiale parcurse în spaţiu romanesc. Poemul are titlu de neuitat: Călătoria cu Stelică. Iată şi primele versuri: "Buzele mielului sângerau în răcoarea de seara / când am văzut soarele lucind deasupra soarelui / călcam tiptil pe blana de la picioarele patului / aveam un coleg Stelică de o strălucitoare frumuseţe / pe lângă el se târau şopârlele îmbrăcate / în aur străveziu // aceasta se chema prietenie şi în ea putrezea adolescenţa / verigheta de sârma lucea pe degete şi in gurile noastre scânceau cuvinte de sârma". Derularea "vieţii" poetului seamănă cu un film proiectat pe nori.
Totul este evanescent şi fluctuant. La un moment dat, ca şi cum ar dispărea însuşi ecranul, cerul rămâne gol: "discutam liniştiţi ca greierii / când învelit în spaţiul său Stelică a murit".

Urmează ceremonialul funerar, faraonic şi suprarealist în acelaşi timp, universal şi romanesc, tragic şi hilar: "eram prea tulburat şi mă gândeam la inevitabila lui călătorie / spre delta unde marele fluviu îngrămădea ruini omeneşti / sub masa cinei noastre ploua / soarele se ascundea singur şi fraţii lui Stelică veneau dintr-un elan de iubire / prin ceaţa deasă a sfârşitului / înfăşuraţi în piei neargăsite veneau cântând în pumni / veneau să-l scoată pe Stelică din corabia lui de zinc să-i spele oasele / dar el era întreg neputrezit devenise metalic / îi sărutau furca pieptului pe la mijloc pe rouă / dar el devenise livid veneau cai albi îl acopereau cu frunze / mai bine i-ar fi pus o perdeluţă peste gene". Poetul rememorează episoade din prietenia cu Stelică trăita în adolescenţă, episoade care, prin retrospecţie, se contaminează de moarte: "eram doi adolescenţi amărâţi el era mort de mic copil / locuiam într-o văgăună ne creşteau copaci pe spinare / crengile lor ne umbreau / umblam amândoi prin ceaţa mlaştinei de dinaintea naşterii / întrebam de unu Bacuta nu-l ştia nimeni / Stelică stătea în biserică întins frumos pe o masă mai mult plutea în corabia lui de zinc edificând fraternitatea noastră agresivă / în zori cântau vreo 2000 de cocoşi improvizau Zorile / ne luam fiecare iubita de mână sărbătoream nunta de aur / simţeam o delicată anxietate o surditate fecundă / şi iată că ne căram miresmele în spinare spre altar". Poemul se încheie cu un vers metafizic: "o cât e de mult de când vedeam soarele lucind deasupra soarelui".

Într-o ţară în care există un "guvern Vasile" de ce n-ar exista şi o mitologică prietenie "cu Stelică" ? Gellu Naum a înregistrat cu mai multa acurateţe decât alţii "râsu'-plânsu'" românesc, tocmai datorită libertăţii pe care şi-o ia de-a nu înregistra nimic în versurile sale. Tot ceea ce este liber este mai fidel faţă de adevăr în comparaţie cu ceea ce se obţine printr-o fidelitate programatica. Liber - iată poate un cuvânt cheie pentru înţelegerea poeziei lui Gellu Naum. Şi, poate, pentru stabilirea identităţii poetului. Sunt multe lucruri pe care nu le ştim in legătură cu Gellu Naum, dar ceva ştim sigur: că este un om liber.

 

Înapoi