Lucian Raicu

Structuri literare

Editura Eminescu, 1973

GELLU NAUM: Athanor

Reflecţiile despre poezie tipărite de Gellu Naum prin 1945-1946 sunt simultane în spirit cu versurile date la iveală acum în Athanor, şi nu cu cele scrise şi publicate înainte sau în acelaşi timp cu ele, şi de care luăm cunoştinţă dintr-o largă secţiune a prezentului volum. Nu vreau să întocmesc o fişă de istorie literară, neavând nici documentaţia necesară şi nici tragerea de inimă la fel de necesară unei atari întreprinderi, dar, întrucât aşa se obişnuieşte, şi întrucât nu dispun de tăria de caracter spre a mă sustrage regulii şi obişnuinţei, voi face un efort istovitor şi voi enunţa propoziţia aşteptată: Gellu Naum aparţine (împreună cu Virgil Teodorescu, nu-i aşa ?, şi cu alţii) celui de-al doilea val al suprarealismului românesc. (…)

Şi iată-ne, fără voie şi pe neaşteptate, aproape de înţelegerea poeziei chiar în spiritul râvnit de Gellu Naum: poezia este începutul realităţii, cuvintele ei nu sunt semne convenţionale, ci inaugurări ale acţiunii. Aminteam de existenţa unor revelatoare reflecţii, ele sunt o solidă punte de comunicare cu Athanor: "Poezia este un avans, un promiţător avans, o profeţie a gândirii noi şi reale"; "Poezia este o ştiinţă a acţiunii… Legăturile pe care ea le asigură sunt de natură magică"; "Singur langajul poetului, incoerent încă şi vag, aceste langaj al perturbaţiunii, acţionează şi transformă" (Castelul orbilor, 1946); "Poezia adânceşte rănile pe care le face raţiunea. Acesta e poate singurul lucru care îi justifică existenţa"; "Necesitatea pe care o încerc est departe de aceea de a explica"; "A face un poem înseamnă a sugruma. Între un poet şi un sugrumător e o imensă asemănare: mâinile lor sunt imaculate."; "Ceea ce avem de distrus este poezia. Ceea ce avem de menţinut este poezia. Cum lesne se poate vedea, poezia înseamnă două lumi bine distincte." (Teribilul interzis, 1945)

Între aceste două lucruri bine distincte, prin integrarea lor, avem de situat poezia lui Gellu Naum. Primele volume răspundeau mai ales operaţiei de "distrugere", de incendiere a punţilor, momentului absolut trebuitor de întrerupere a fascinaţiei; întreruperea brutală; acţiunea comună, în care Gellu Naum este "unul dintre…" (continuaţi fraza), este "alături de…". Frază, fireşte, foarte interesantă, ilustrând o mentalitate a unei întregi generaţii care… etc. Trecem peste ea, în ciuda respectului ce-i purtăm, pentru a ne apropia de Athanor: după ce a "distrus" poezia, la urma urmelor: "Ceea ce avem de menţinut este poezia". Cu observaţia, doar, că singularul era aici de preferat: "avem de distrus" e bine spus; "avem de menţinut" trădează o neatenţie a condeiului. Aici nu e de nici un folos acţiunea comună; şi, practic, devine indiferentă şi condiţia ei: tinereţea. Tulburătoare în Athanor rămâne tentativa pe cont propriu (fără acel "avem de…"), efectuată pentru a menţine ori a reconstitui poezia, şi nu oricum şi oricând, ci imediat după ce ea, poezia, a fost distrusă, după ce i s-a demonstrat practic imposibilitatea.

Athanor reprezintă o acţiune de întemeiere şi atributul care i se potriveşte cel mai exact este acela de: temeinic. Versul de astăzi al lui Gellu Naum emană o impresie de "greutate", de materialitate, de pondere, el cade vertical şi necesar spre un centru magnetic; curios e că, devenind ceea ce este acum, poetul n-a renunţat la gestul surprinzător, la marea sa îndrăzneală imagistică şi asociativă, caracteristică fazei de început, cu alte cuvinte nu s-a "cuminţit"; el continuă să surprindă ("surprinde fără să plictisească" , spune M.R. Paraschivescu), să "deregleze" limbajul, numai că de data asta o face oarecum în treacăt, în drum spre altceva, înaintând din greu spre acel centru magnetic de existenţa căruia, cel puţin pentru sine, este adânc încredinţat. Ciudat amestec de îndrăzneală şi de prudenţă, aventură, premeditare, dereglare şi echilibru, din care se constituie masa dură a versului, şlefuită până la transparenţă şi aspect paradoxal de mineral fluid:

 

Era o cameră foarte lucioasă
Totul era foarte lucios. În cameră
era un pian plin cu apă

Camera era foarte lucioasă pe dinăuntru
pianul era foarte lucios pe dinafară

Înăuntrul camerei în afara pianului
în vegetaţia sunetului ud
eram foarte lucios cu armură
acustică minerală incandescentă
roşu, negru, violet şi alb
pe dinăuntru, pe dinafară

(Camera)

 

Performanţa pe care o realizează în Athanor Gellu Naum este această menţinere a pulsaţiei vii, a mişcării moleculare, a elanului "afectiv" (ceva între nostalgie, fericire şi durere), într-un cuvânt: a poeziei în interiorul suprafeţelor încremenite, a propoziţiei riguroase şi lapidare până la rigiditate, până la sentenţiozitate. Iată ce pline de relief definiţii existenţiale, puse pe o cadenţă de metronom infailibil, poate produce un "suprarealism" integrat şi consumat în substanţa sa:

 

Îşi încălzea limba la soare
îşi ţinea degetul mic în pământ până când înflorea

De câte ori îi era frig îşi freca mâinile
de câte ori murea îşi punea ciorapii
de câte ori se pieptăna încuia uşile
de câte ori alerga se uita în oglindă

Când se uita în oglindă se făceau cercuri
când îşi scotea bretelele îi cădeau picioarele

(Secretele golului şi ale plinului)


Situarea pe o orbită mai apropiată, cît mai apropiată de centrul intuit al lucrurilor, un centru viu, pulsatoriu, avansând nu ştiu ce căldură primitivă vegetal-animală, în punctul în care aceste distincţii nu deveniseră încă posibile, se execută la Gellu Naum printr-o mişcare foarte firească în aparenţă, dar, în realitate, reprezentând ţinta programatică, pândită cu maximă atenţie şi cu înfrigurare.

Simţul de echilibru şi de control fiind "dresat" în acest fel inaparent şi savant, sensibilitatea primeşte totul, cu voluptoasă îngăduinţă, lăsându-se inundată de lucrurile însele aduse în stare de lichefiere, existând ca într-un climat pluvios, atotpătrunzător:

 

E mult mai bine să ai frunze mult mai bine
să rămâi undeva plin de frunze
undeva în conturul tău de răcoare

Sigur nu mai poţi să citeşti cărţi portocalii
nici să te aşezi picior peste picior pe-o bancă
nici să-ţi pui pălăria alături şi nici
să desenezi cu creta pe asfalt

Dar când ploile te îngreunează prea tare
poţi să te scuturi încet şi să porneşti pe străzi
şi în urma ta rămâne o pată imensă rotundă în centrul căreia
poţi să-ţi laşi pălăria ca pe un fruct ud

(Mult mai bine)

 

Din prelungita intimitate a memoriei cu lucrurile se naşte tonul viril catifelat şi percutant învăluitor, de o ironică şi, uneori, tragică resemnare, al poeziei de maturitate, în care exerciţiul imaginar se temperează până la pierderea sau la înăbuşirea oricărei ostentaţii "avangardiste". Suprarealitatea se integrează perfect lumii imediat familiare, în direcţia căreia poetul nu mai are decât a întinde cu leneşă graţie mâna spre a culege impresii gata formate, imagini "coapte", de o domestică verosimilitate. Insolitul trece într-un registru cumpătat, căpătând un aer de poveste liniştitoare, spusă cu umor sfătos, la gura sobei, copiilor în stare să-i guste savoarea. Sensibilitatea ingenuă, nepervertită de clişee şi de prejudecăţi adulte, se lasă şi ea sedusă de aceste false poveşti, pregătită să le accepte în intenţia lor mai profundă, de un dramatism disimulat în formulări ritualice, încetinite, tihnit evocatoare:

 

În fiecare toamnă şi în fiecare primăvară
bunicul străbătea cu oile spaţiul caropato-balcanic
dus-întors
şi oile făceau beee
exprimând astfel legile tăcute ale migraţiei

Într-o bună zi oile au murit

În transhumanţa lui solitară
bunicul a lăsat să-i crească nişte mustăţi lungi
şi s-a apucat să mâne o turmă de pietre

Apoi bunicul a murit şi el
mustăţile i-au crescut şi mai lungi
pietrele au intrat în pământ
şi au început să-i roadă mustăţile

(Ciclu)

 

E ca şi cum poetul şi-ar pune singur piedici, ca şi cum şi-ar organiza capcane în care să cadă şi apoi, pur şi simplu, ar "uita" de existenţa lor; multă atenţie înainte de a scrie, o întreagă "tehnică", o strategie complicată, şi apoi, în momentul când acestea ar trebui să-şi arate eficienţa, în momentul decisiv, o bruscă amnezie; dar cît de binefăcătoare! Măsurile luate în prealabil nu sunt, totuşi, inutile, efectul lor indirect nu întârzie să se manifeste, în această încetinire, în această "temporizare" a mişcării, observată într-un comentariu (peste care nu se poate trece) de Cezar Baltag: "Ceea ce mă captivează la Athanor este tocmai lentoarea arheologică." "Gellu Naum a descoperit poezia temporizând-o. Dimensiunea tăcută a lumii sale poetice este zăbava." "Ondulări încete, metamorfisme liniştite schimbă continuu intensitatea cuvintelor, care îşi modelează asemeni dunelor de nisip volumele expresive, ori asemeni unor rupturi leneşe." (România literară, 9/1969) În definitiv, mei mai buni critici de poezie tot poeţii sunt. Un poet "înţelege" pe un alt poet deseori mai bine decât criticul, profesionist (dacă se poate închipui aşa ceva) al înţelegerii. Unii se miră că "nu înţeleg poezia", alţii fac un pas mai departe şi se indignează. Dacă există cu adevărat un lucru de mirare (în sensul curat filozofic al cuvântului) în această lume a individualităţilor ireductibile, în care fiecare fiinţă pe limba ei piere, este că uneori poezia se înţelege, adică se comunică. "Comunicabilitatea unei imagini singulare este un fapt de mare semnificaţie ontologică" (G. Bachelard). Poezia izbuteşte uneori să se instaleze, să se înrădăcineze în noi, acesta este lucrul cu adevărat surprinzător.

 

Înapoi la titlu

Înapoi