Simona Popescu

Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum

Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000

 

 

Un cititor real A fi cuminte
Suprarealism pe cont propriu Despre poezie ca necesitate a speciei
Nevoia de puritate Sunteţi un subversiv

Un cititor real

Într-o seară geroasă de iarnă, Gellu Naum mi-a povestit despre vizita unui soldat care într-o bună zi i-a bătut la uşă. "Era prin '70. Am deschis şi am dat de un tânăr într-o manta soldăţească. Mă miram ce-i cu el la uşa mea. M-a întrebat dacă eu sunt cumva Gellu Naum şi a scos Poetizaţi, poetizaţi… dintr-un buzunar interior. N-am putut să nu sesizez că era ferfeniţă. L-am chemat înăuntru. Intrase la o facultate de chimie sau aşa ceva, şi acum făcea armata. Am stat de vorbă. Era un fel de fan, cum ziceţi voi acum. L-am oprit la noi peste noapte. I-am dat o carte s-o citească înainte de culcare. Una care să-l sperie şi să-l lecuiască. De demonologie, parcă. " "De ce să-l lecuiască?" l-am întrebat. "De suprarealism, că asta-i o treabă serioasă, dacă intri cu adevărat în ea", mi-a răspuns şi apoi a continuat: "A plecat a doua zi. Apoi mi-a scris. Îmi mai scrie şi azi. Apariţia tânărului soldat în casa mea, luminat de un soi de bucurie, a contat pentru mine mai mult decât toate cronicile şi recenziile cărţilor mele la un loc."

Cât despre ceilalţi, cei care îi citesc cărţile cu un ochi aşa-zis profesionist, li s-ar potrivi, poate, o frază din Zenobia: "n-aveau decât să se distingă ei în mozaicul lor de întrebări şi de răspunsuri gata desenate, n-aveau decât să-şi teoretizeze singuri teoria, să-şi toace varza sonoră printre dulcile bucurii ale dresajului". Şi totuşi, despre vreo doi-trei "profesionişti", citind ce scriseseră despre el, îmi spusese: "Uite, dintre toţi, ăsta măcar a început să simtă ceva pe ici pe colo…". "Înţelegeţi cum vreţi polologhia asta crepusculară care ţine mai mult de stări decât de activităţi meditative – pare să le spună tuturor Gellu Naum prin naratorul-pohet din Zenobia. Oricum, a crede că ea e de natură explicativă ar fi o gravă eroare. Eu nu fac decât să descriu, şi aşa mai departe."

Înapoi la titlu

Suprarealism pe cont propriu

O surpriză pe care am avut-o cunoscându-l pe Gellu Naum a fost că n-am găsit în el un fanatic al suprarealismului "istoric", deşi punea valorile suprarealismului mai presus de orice. Avea rezervele lui faţă de suprarealişti, chiar faţă de Breton, despre care îmi vorbea odată cu un soi de evlavie (suprarealistă, desigur !). "Nu-mi mai place poezia lui" – mi-a zis într-o zi. "Şi e normal să nu-mi mai placă, pentru că au trecut de atunci, de când a scris-o, zeci de ani. Breton n-a avut timp să meargă mai departe. Nu-l mai pot citi pe Breton, de multă vreme nu-l mai pot citi. Pe mulţi nu-i mai pot citi. Pe nici unul." Îl considera pe Breton un civilizator: "Gândeşte-te, îmi spunea, omul ăsta a coagulat toate marile idei ale secolului, a schimbat mentalităţile, a schimbat lumea. Uită-te puţin în jurul tău. Îmi pare rău că, tânără fiind, n-ai cum să compari. Crede-mă că a reuşit să zdruncine vechile şi falsele certitudini – asta nu-i puţin lucru". Avea reticenţe faţă de ceea ce alţii, epigoni, publicişti, exegeţi făcuseră din suprarealism, prin inflaţie, prin uzură morală, prin parazitare, prin proastă şi didactică înţelegere.

Avea oroare de felul cum e folosit cuvântul "suprarealism" în spaţiul romånesc. "N-au înţeles niciodată nimic – îmi spunea. Şi nu-i de mirare." Pentru Gellu Naum, suprarealiştii (cei adevăraţi, ce-i foarte puţini) sunt, ca şi pitagoreicii, ca şi orficii, ca şi cei câţiva mari individualişti ai lumii, derivaţii ale aceleiaşi căutări esenţiale. "Nu ştiu dacă sunt suprarealist – mi-a spus odată. Nu mai ştiu ce e suprarealismul, azi, când toată lumea pare să ştie ce-i asta, se «studiază» şi la şcoală…! Dar ştiu că m-am născut suprarealist. Eram predestinat pentru asta. M-aş fi întâlnit oriunde, oricând, cu alţi predestinaţi de acest fel. I-aş fi recunoscut în orice condiţii. Ei ar fi arătat altfel, ar fi făcut altceva, s-ar fi numit altfel, dar aş fi fost în stare să-i recunosc imediat, te rog să mă crezi. Şi-apoi, să fii suprarealist astăzi e, într-un fel, acelaşi lucru cu a fi fost suprarealist în anii '30, dar e, în acelaşi timp, altceva. Şi, nu în ultimul rând, să fii suprarealist la 77 de ani e acelaşi lucru cu a fi suprarealist la 25, dar şi altceva. Oricum, ceea ce trebuie să se înţeleagă înainte de toate este faptul că suprarealismul e un mod de viaţă." Şi acest "mod de viaţă" îl recunoştea la câţiva dintre cei numiţi suprarealişti, dar şi la "purtătorii de suprarealism" (de azi, de ieri, dintotdeauna), la, de pildă, vechii filozofi din Vieţile şi doctrinele filozofilor de Diogenes Laertios. Mi-i dădea ca exemple pe Crates, discipolul lui Diogene, cel care îşi dăruise toată averea săracilor şi umbla mereu împreună cu Hipparchia, femeia-filozof care, provenind dintr-o familie foarte bogată, renunţase la tot pentru o viaţă liberă ("un fel de hippies ai Antichităţii" îi numea Gellu Naum râzând) sau pe Epimenide, cel iubit de zei, despre care se spunea că, fiind trimis de tatăl său să caute o oaie rătăcită, ar fi intrat într-o peşteră unde ar fi dormit 57 de ani, trezindu-se apoi la fel de tânăr ca atunci când pornise în căutarea oii pierdute. Dintre cei enumeraţi de Laertios, cred că cel mai bine i s-ar potrivi Aristip, cel care, întrebat fiind ce l-a făcut să câştige filozofia, ar fi răspuns: "Puterea de a mă simţi în largul meu". Acest mod de viaţă, confundându-se în întregime cu pohezia şi principiile ei, îl recunoştea, de pildă, la Milarepa, Raymondus Lullus, Basile Valentin, Nérval, Jean Paul, Bettine von Arnim sau Achim von Arnim, Novalis, Rimbaud, Lautréamont, marchizul de Sade, Raymond Roussel – pentru ca, totuşi, să dau doar câteva nume (deşi el spune undeva: "Să nu reţineţi nici unul dintre numele pe care, eventual, aş putea să-l pomenesc. Ştiţi cum e: spui un nume, ai şi căpătat o rudă…") Îmi vorbea despre Pythia, despre Casandra, Demeter, Heraclit sau "minunatul Pitagora". Şi nu de Eluard, Aragon sau alţi suprarealişti. Îmi vorbea despre Nicolas Flamel, bizarul personaj despre care circulă legenda că ar fi descoperit piatra filozofală. (…) Nu-l interesau decât cei care făcuseră poezie din viaţa lor. N-am întâlnit niciodată un poet a cărui modestie să fie egală cu orgoliul lui.

Înapoi la titlu

Nevoia de puritate. Un pitagoreic al sfîrşitului de secol...

Stînd alături de Gellu Naum ani de zile, s-a limpezit tot mai mult pentru mine acel sens al demnităţii existenţiale care este prin­cipiul vital al poeziei. Avea o viscerală nevoie de puritate şi, pentru asta, era de o feroce intransigenţă cu el însuşi, mai apoi cu ceilalţi, încerca să nu se amestece cu ei, cu greşelile lor. Prefera anumiţi oameni care-i făceau bine, ca om şi ca poet. Mi-a spus odată despre o prietenă comună: „E bine să te întîlneşti cu astfel de fiinţe, întîlnirea cu ele te curăţă". Propriile lui erori îi provocau o mare suferinţă. Greşea, adică se depărta de „centrul" existenţei poetice. Cred că-şi gîndea existenţa după o rigoare poetică matematică, se mişca în interiorul unui sistem personal de avertismente care-i indi­cau cu fidelitate „derapajele" şi compensaţiile, deviaţiile şi reveni­rile, întîlnirile esenţiale şi ratările, „trăitul frumos" şi „cercurile ostile" - toate egal semnificative, într-o vreme, făcea zilnic reca­pitularea tuturor întîlnirilor avute, a tuturor momentelor de hazard, pozitiv sau negativ, într-un poem din Malul albastru, apare, de alt­fel, tematizat acest straniu „ritual": „E necesar să ţinem seama de tot ce am rostit numai în treacăt în lunga noastră viaţă, în plus va trebui să ne gîndim la tot ce am uitat restituind astfel strălucitoarea tăcere care se cuvine". Cea mai mică îndepărtare de la ceea ce el numea principii aducea cu sine dizarmonia, opacitatea, ostilitatea. Poate că în acest sens ar trebui înţeleasă următoarea frază din Medium: „Ştiu că, deplasînd o piatră, tot fluviul se va dezlănţui cu o furie din ce în ce mai mare". Sau o alta din Albul Osului: „Trebuie să Ne amintim fără încetare că, undeva, se întîmplă în permanenţă ceva care Ne priveşte în mod capital". Orice greşeală era pentru el la fel de mare, de gravă, un detaliu sau un lucru aparent minor făcea totdeauna parte dintr-un întreg ansamblu de stări sau funcţiona doar ca „avertizor" pentru ceea ce greşeala deja declanşase, în Zenobia, provocarea, din întîmplare, a morţii unei broscuţe, de pildă, este pusă în legătură cu o întreagă „suferinţă a structurii mele", cu chinuitoarea reapariţie a „dublului" de care, aşa cum îmi mărturisise, încercase toată viaţa să scape: „în noaptea aceea n-am dormit. Era ca atunci cînd uiţi ceva important şi te chinuieşte amintirea uitării sau cînd lucrul abia presimţit te prinde în ticăloşia desfăşurării lui şi-ţi lasă pe limbă gustul unei remuşcări, fără să ştii cu ce eşti vinovat. Unde greşisem? [...] Apoi, întins pe spate cu ochii deschişi, mi-am amintit de o broscuţă verde şi lucioasă: odată, mai demult, în mlaştini, la marginea apelor, ea se oprise lîngă mine şi mă privea scăpărător de fix. I-am spus cu binele: «hai, du-te de te scaldă)). Ea nu s-a clintit, ţinea cu tot dinadinsul să-şi lipească de mine ventuzele reci ale ochilor. Atunci am luat un beţişor, un fir de trestie ca s-o alung. N-aveam intenţia s-o lovesc, i-am spus încă o dată: «hai, şterge-o», vroiam doar să o sperii. Dar cu o precizie care exprima exact bunătatea mea reală din clipa aceea (pesemne mă aflam ca şi acum, fără să-mi dau seama, pe Piramida Cîinelui) i-am atins un nerv, cel mai fragil, pentru că broscuţa s-a aruncat brusc peste cap, pe spate, şi a rămas încre­menită, ca moartă. Plutea oblic, pe jumătate cufundată în apă. Mă uitam la ea şi îmi venea să plîng. Mă redescopeream despărţit de mine, în ciuda probelor trecute. Ca purtător al unei singure părţi, oricare ar fi fost ea, simţeam cum viermuieşte zona dublului de care mă crezusem ferit. Poate că nu e clar ce spun. Oricum, era o suferinţă a structurii mele..".

N-am vorbit niciodată cu Gellu Naum despre credinţă. Se declarase cîndva ateu. Dar se purta ca un om care crede cu fanatism în existenţa sufletului (el îi spunea „consistenţă"). Se purta în aşa fel, zi de zi, clipă de clipă, ca şi cum ar fi ţinut, oricum, să-şi salveze sufletul.

Însuşi actul de a scrie este pentru Gellu Naum o imensă responsabilitate. Scrisul provoacă dislocări, împotmoliri sau eliberări. Cred că afirmaţia lui Cornelius Agrippa, pe care o citează undeva, a avut mereu pentru el greutatea unui precept: „Eroarea în cuvinte este o sursă fecundă de eroare în lucruri". Într-o zi, mi-a vorbit altfel despre cuvinte şi lucruri, despre principii şi lucruri, despre importanţa concordanţei dintre ceea ce spui şi ceea ce faci. Venise vorba de misteriosul Pitagora, despre puritatea lui şi despre principiile lui de viaţă respectate de toţi pitagoreicii de mai tîrziu. Cînd le-am găsit într-o carte, m-am gîndit la Gellu Naum: „Respectă-i pe admirabilii eroi şi chiar pe Daimonii infra-tereştri care fac lucrurile juste"; „înainte de toate respectă-te pe tine însuţi"; „Practică dreptatea în faptele şi cuvintele tale"; „Multe raţiuni, fie bune, fie rele, sînt făcute între oameni; nu le combate şi nu te lăsa sedus de ele"; „Nu te duce niciodată la culcare înainte de a-ţi fi examinat cu raţiunea ta toate faptele de peste zi"; „Vei vedea că oamenii atrag răul asupra lor. Nefericiţi acei care nu văd binele care este atît de aproape de ei"; „Dar tu, să prinzi curaj, pentru că divină este rasa muritorilor cărora natura sacră le arată misterele ascunse".

„Admirabilii" sînt adesea invocaţi în poezia lui. Despre respectul de sine nu-mi vorbise niciodată, dar vedeam efortul lui de a-şi păstra puritatea printr-o disciplină cotidiană, prin neamestecul cu „emmerdeurii", cum îi numea (tot felul de dubioşi şi de profitori ai culturii). Despre capcana lui pro şi contra - penibile atitudini contractuale - îmi vorbise adesea (găsisem ideea formulată altfel în Zenobia: „«eu nu trăiesc pentru şi contra, ca în capcana voastră» (strigam din ce în ce mai furios): «Să ştii că eu sînt în afară»". Despre ritualul recapitulării faptelor de peste zi citisem, de aseme­nea, şi în Zenobia: „Cînd m-am întors acasă i-am povestit Zenobiei abaterea mea din drum şi toate celelalte, de altfel îi povesteam în fiecare seară tot ce făceam în timpul zilei, recapitulîndu-mi astfel obişnuitele pendulări între mizeriile orgoliului şi meschinăria modestiei; de obicei ea nu zicea nimic, trebuia să ajung singur la capăt, a tăcut şi atunci dar fiindcă era lîngă mine totul părea limpede în cercurile noastre". Şi iar, ca o concluzie: ,E necesar să ţinem seama de tot ce am rostit numai în treacăt în lunga noastră viaţă".

Cît priveşte „misterele ascunse", era în căutarea lor de-o viaţă întreagă. Iar numerele, ele apar în toată poezia lui, ca fiind cauza tuturor lucrurilor: ,pe-aici pe aproape printre clovni furioşi / ca un şirag de şerpi cu clopoţei / se desfăşoară numărul [...] In ne­bunia asta numerică nu mai există oprire".

Înapoi la titlu

A fi cuminte

" A fi cuminte" - asta ar putea însemna, de exemplu, să începi să pricepi, să-ţi dai seama de o anumită coerenţă a propriului destin (în măsura în care meriţi să ai un destin), mereu confirmată, probată de tot felul de lucruri aparent minore, întîmplări, întîlniri, mesaje care se leagă, se scurtcircuitează simbolic („pentru Zenobia nimic nu e mărunt sau obişnuit; în privinţa aceasta ea seamănă cu o lupă în care lumea se redimensionează, firesc şi de la sine, în tipare lente, şi nu se chinuie să fie"). „A fi cuminte" mai înseamnă a reuşi să urmăreşti o anume consecvenţă a propriilor tale stări, mişcări interioare care-şi găsesc uneori (dacă ai şansa ca ele să existe !) sur­prinzătoare corelative în lumea din afară. Se-ntîmplă, astfel, ca, dacă eşti atent („disponibil" cum le place Lygiei şi lui Gellu Naum să spună) să înţelegi „cercul" de situaţii în care te mişti în funcţie de „cuminţenia" (echivalentă cu, să zicem, seninătatea) la care ai ajuns - sau pe care, numai din vina ta, o ratezi. „A trăi frumos" - asta face „să ţi se întîmple nişte lucruri", cum spune Lyggia, şi ele să-ţi dezvăluie brusc legătura (poezia, ar putea spune Gellu Naum) care există între toate, existente şi nevăzute, aparente şi inaparente, simţite şi presimţite. „Să ţi se întîmple nişte lucruri, cum zicem noi — îmi spunea odată Gellu Naum, cînd dădeam semne clare de mefienţă şi nu-mi puteam ascunde o anume îndoială ascultîndu-l —, nu înseamnă să ţi se întîmple minuni, miracole, deşi să ştii că se pot întîmpla tot felul şi nu-ţi doresc, nu ştiu dacă să-ţi doresc o astfel de experienţă care s-ar putea să te sperie. Dar uite, sînt şi întîmplări mici şi, să le zicem aşa, plăcute, «pohetice» în felul lor: de pildă, să te întîlneşti în aceeaşi zi cu o grămadă de perechi de violonişti (poate că era prin oraş vreun mare concurs pentru violonişti, dar erau peste tot, şi toţi îndrăgostiţi...); sau, după ce trimiţi o carte (pe numele ei Zenobia) unui prieten american, să afli de la el că la cîteva zile după ce îi ajunsese volumul din România, «hazardul» a făcut să găsească în cutia poştală o revistă cu acelaşi nume — revistă pe care n-o mai văzuse niciodată; sau, mai mult sau mai puţin întîmplător, o prietenă din Anglia să descopere, nu după multă vreme de la apariţia volumului, în chiar cartierul unde locuieşte, o pensiune numită Zenobia, pe care nu o observase pînă atunci. Sau, să vină cineva la tine cu un obiect descoperit absolut întîmplător într-un magazin, un obiect pe care e tipărit cuvîntul Zenobia. Sau, ridicînd receptorul telefonului pentru ca să-l suni pe un prieten, înainte să fi apucat să formezi numărul, să dai la capătul celălalt chiar de vocea lui (tocmai încerca şi el să te sune). Şi tot aşa..." „Ştiu — îmi spunea — că pare curios ori nesemnificativ pentru alţii, simple «coincidenţe», nu ? Dar nu e măcar... amuzant ?" — şi adăuga cu o altă voce parcă — „dacă nu cumva îngrozitor ?..." După mai mult timp de la această conversaţie, l-am însoţit într-o zi într-o plimbare. Şi, la un moment dat, ajungem în faţa unei case frumoase, cu ferestre mari. Mă uit şi-i arăt: „Ia uitaţi ce de Apolodori !" în fereastră... pinguini de pluş (sau de mătase), vreo cinci-şase, destul de mari, în ordine descrescătoare. Nu-i mai văzuse pînă atunci, deşi îşi făcea des plimbarea pe strada asta. Mai mergem ce mai mergem şi, în timp ce vorbim despre case, despre faptul că nu poate să scrie în Bucureşti pentru că nu are o cameră unde să poată aşeza o masă de lucru, văd deodată peste drum o clădire frumoasă pe a cărei boltă arcuită scrie mare, gravat în piatră: „CASA POETULUI". I-o arăt. Ne mirăm şi ne amuzăm. Îmi spune după cîteva zile că a ieşit din nou la plimbare, cu altcine­va, şi că au căutat „CASA POETULUI", dar n-au mai găsit-o. Nici pe Apolodori nu i-au văzut.

Ei, dar astfel de lucruri sînt doar mici compensaţii ale atitu­dinii numite „a fi cuminte", care, altfel, cere „destul chin şi suferinţă".

Înapoi la titlu

Despre poezie ca necesitate a speciei

Indiferent de subiectul conversaţiilor noastre, despre poezie, de fapt, îmi vorbea Gellu Naum tot timpul, despre poet şi marea lui responsabilitate „în complicatul joc de izbucniri şi sugrumări care nu au început şi nu se vor termina cu el în măsura în care viaţa lui nu începe dimineaţa şi nu se termină seara". Cum nu o considera o simplă activitate literară (de ieri, de azi, de aici sau de aiurea), nu-i plăceau definiţiile, teoretizările escortînd inutil poezia, împărţirea pe generaţii sau curente — le privea pe toate ca pe simptome ale unei nefericite fărîmiţări. El vorbea despre poezie ca despre un singur lucru, mereu acelaşi, care-şi schimbă doar numele, „într-o vreme poezia se numea romantism, altă dată simbolism sau suprarealism şi o să poarte, probabil, multe alte nume."

Încă din 1940, cînd începuse să scrie Medium, îşi exprimase reticenţa faţă de tot mai suspecta ambiguitate a cuvîntului poezie, de care încerca să se delimiteze: „poate că ar fi timpul să se discearnă cu atenţie printre nenumăratele cioburi în plină contradicţie pe care le acoperă lărgirea la maximum a cuvîntului poezie. Multipla între­buinţare în limbajul curent al acestui cuvînt pare a indica ceva mai mult decît o recunoaştere tacită a existenţei cioburilor". De aceea, rolul unui poet nu este să restrîngă criteriul poeticului, ci, delimitîndu-se de sărăcirea cuvîntului prin uzare, „să lărgească orice limită [a poeziei], orice definiţie care ar încerca s-o cuprindă".

Mai ales după 1990, cînd prea generosul cuvînt care acoperă toată producţia şi subproducţia de versuri a cunoscut o puternică fragilizare — confirmare, poate, a unei mai larg-semnificative fragilităţi (fragilizări) —, mă uimea incredibila, donquijotesca lui încredere în poezie. Nu în cea de acum, de aici, nu în poezie ca performanţă literară, estetică, ci ca o şansă de salvare. „Crede-mă, ştiu ce spun. E singura noastră şansă de salvare ca specie umană. Nu te lua după gropari, nu te lua după barbari şi mai ales nu te lua după barbarii intelectuali."

Îl ascultam şi încercam să înţeleg acest singular entuziasm, certitudinea care-l făcea să pună actul poetic deasupra ştiinţelor, filozofiei, literaturii. „Poţi s-o iei ca pe o paranoia, crezi ce vrei", îmi spunea rîzînd. Şi asta în timp ce alţii vorbeau de crize culturale, în timp ce scriitori, cititori, critici literari treceau cu toţii printr-o „istorică" derută, cei mai mulţi căutînd moduri de afirmare care să înlocuiască ceea ce părea a fi din ce în ce mai clar o cauză pierdută, un domeniu falimentar din toate punctele de vedere. „E normal să fie aşa — continua el. Criza de care vorbesc neputincioşii, groparii de tot soiul, e o justificare pentru ceea ce nu sînt, pentru ceea ce nu au fost, de fapt, niciodată. Poet e acela care-şi vede de nenorocirea lui, de nenorocirea lumii, vai de capul lui. Un poet nu e cineva care aşteaptă onoruri şi prestigiu social de pe urma versurilor lui, cum au fost unii învăţaţi pe aici, cei care se lamentează, de altfel. Un poet trebuie să aibă demnitatea lui, nu să-şi pună complexele sau vani­tatea drept pavăză."

Îl ascultam şi, fără să fiu de partea „groparilor" sau a „bar­barilor", mă uitam la el aşa cum, probabil, se uită un ateu neconvins la un credincios care crede bazîndu-se pe nişte certitudini, expe­rienţe personale (şi-apoi, nu-l auzisem declarînd odată că ar fi un „fanatic al poeziei" ?), în aceste vremi ale „trezirii", mai mult decît oricînd, „ideile şi sentimentele" poetice mi se păreau, însă, confuze, mai degrabă edulcorate, diluate, friabile în pozitivitatea lor (morală, formală). Cuvîntul poezie devenise (pentru a cîta oară ?) un cuvînt slab, aproape compromis. Şi nu doar din cauza diluatorilor sau dis­preţuitorilor lui, ci, poate, mai ales din cauza prestigiului său inerţial. I-am zis într-o zi că nu mai cred în puterea poeziei, că, se vede treaba, la sfîrşit de secol e aproape inutilă, de vreme ce şi-a pierdut cititorii şi că numai poeţii sînt de vină pentru asta. Eram, pe atunci, cu totul de acord cu Gombrowicz — cel din împotriva poeziei şi împotriva poeţilor, întîmplarea a făcut să şi public într-o revistă un mic eseu care avea drept concluzie ideea că poetul va fi, înainte de orice, un adevărat intelectual sau nu va fi nimic, în timp ce pe o altă pagină a aceleiaşi reviste apărea un interviu luat lui Gellu Naum, cu titlul mare: Eu sînt Poet şi atît. Ideea textului meu era aceea că, subminate de atîta impostură, imitaţie, „semiplagiere universală" (vorba lui Bacovia), formele poetice ar fi prea la îndemîna oricui, că un adevărat poet ar trebui să-şi probeze „competenţa" spirituală, umană, poetică şi să-şi afirme personalitatea multiplu. Opuneam cuvîntul intelectual cuvîntului poet pe care şi-l lipiseră pe frunte, pe cărţi de doi bani, prea mulţi patibulari (şi patibulare !).

Părerile noastre păreau ireconciliabile. El credea cu toată forţa lui în poezie, îşi echivalase demult viaţa cu poezia. Doream sincer să mă las convinsă de tot ce-mi spunea. M-am bucurat (nu găsesc alt cuvînt) atunci cînd am auzit că, pentru el, poezia e mai degrabă o experienţă negativă, că e şi va fi mereu nevoie de poeţi pentru că doar ei, cei adevăraţi, se opun dezinteresat valorilor comode, ornamentale, inerţiale şi... „poetice". „Curăţenia — mi-a spus — s-a murdărit atît de tare încît îmi pare insuportabilă." Şi poezia făcea parte din această „curăţenie" murdărită, plictisitoare, autosuficientă, demagogică, în ceea ce mă priveşte, mi se făcuse lehamite de cuvîntul „poezie" — diluat, lăbărţat — de vesela confuzie a valorilor, de lipsa de gust generalizată, de publicul de poezie, rămas ca înţelegere estetică cu două-trei (mai mult ?) generaţii în urmă, de criticii literari gata să croşeteze fraze inteligente în jurul oricărei versificaţii lipsite de substanţă. Mă săturasem de poeţii cu etichete (unii le transformau chiar în „blazoane"): de poetul profet, de poetul şopîrlelor, de „poeta vates", de poetul negustor, de poetul ziarist, de poetul de cafenea, de poetul militant, de poetul angajat şi poetul neangajat, de noua stagnare care se prefigura în absenţa criteriilor. I-am mărturisit, într-o zi, cu amărăciune, că nu mai cred în poezie pentru că, şi ea, a fost confiscată, nu mai e decît un instru­ment în mîna îndrumătorilor culturali de tot felul, nu mai e decît material pentru penibile serbări şcolare, pentru premieri provinciale sau doar o din ce în ce mai ridicolă carte de vizită folosită de toţi. I-am explicat că trec, probabil, prin deziluzia aceea pe care o trăise el însuşi cu treizeci şi ceva de ani în urmă, cînd, în Critica mizeriei, vorbea despre „vina poeţilor care au oferit un material în perma­nenţă confuz şi anost, precum şi a aparatului de oprimare organi­zat (critica oficială} care au utilizat într-un anume sens acest material. Sau că, probabil, aşa cum spunea chiar el în Cerneala surdă: „Cum lesne se poate vedea poezia este două lucruri bine distincte''...

Înapoi la titlu

Sunteţi un subversiv

„Sînteţi un subversiv ?", l-am întrebat odată. „Orice poet adevărat e un subversiv", mi-a răspuns. „Zic poet, şi nu... poet — adăugă însoţindu-şi afirmaţia de un gest şi de o schimbare de ton. Un poet nu e subversiv pentru că vrea să fie. Subversivitatea e o funcţie naturală. Nu poţi fi subversiv cu program. Nu poţi fi sub­versiv doar în manifeste ! Şi mai ales trebuie să fii atent la con­formismul nonconformismului." Fusese o întrebare retorică, aşa cum îi puneam adeseori. Vroiam să ascult cum îşi formulează răspunsurile. Şi de fiecare dată erau cumva altfel, legate de altceva, de muzică, de comportament, de cărţi citite, de idei, de întîmplări mărunte.

Singurii care, din punctul lui de vedere, meritau toată atenţia şi respectul tocmai pentru că ieşeau din „culoarul comun" erau nemulţumiţii, mai bine zis „nemulţumiţii pentru totdeauna", a căror intransigenţă se îndreaptă de cele mai multe ori chiar spre ei înşişi, fiind capabili de autodistrugere pentru a-şi duce la capăt revolta lor, întotdeauna justificată: „Ador oamenii care, asemeni magicienilor, declanşează cu cîteva cuvinte, cu cîteva linii, terifiantele crize de conştiinţă, acei oameni care opresc poeţii pe stradă ca să le urle în urechi: renunţaţi la literatură, acei oameni care opresc atleţii în momentul precis al aruncării discului ca să-i întrebe: la ce bun ?, acei oameni care deschid mormintele ca să elibereze viaţa, ospiciile ca să elibereze raţiunea. Gesturile lor sînt o serie de curse întinse unei false vieţi, unei false iubiri, unei false raţiuni. Oamenii aceştia, de obicei, supără prin veşnica lor nemulţumire".

Poezia este o formă a nemulţumirii superioare. Ea pune la îndoială principiile, sistemele, ierarhiile şi, totodată, refuză cu eroism (sic !) vulgaritatea cu faţa ei tot mai umană, în timp ce nemulţumiţii lumii caută acele „furtuni cumplite" în care să-şi măsoare puterea, „ceilalţi apelau la reconfortantul sentiment de încredere oferit de sentinele şi-şi supralicitau perspectivele hrănindu-se convenabil" — ca să citez un fragment din Tatăl meu obosit.

 

 

Înapoi